A inceput pe nesimtite pe vremea cand eram un copil timid, visator cu un gingas suras in coltul gurii.

Nu stiam prea multe despre viata, dar iubeam ceva atat de mult incat acel ceva era tot universul meu:

SPORTUL

Am inceput prin a cauta sportul perfect trecand usor prin inot, tenis, fotbal, handbal, echitatie, patinaj, ciclism, escalada, ski, de toate pentru toti.

Unele le mai practic si acum cu mare entuziasm, dar karate-ul a venit atunci cand nici nu ma asteptam si a fost ca o dragoste la prima vedere.

In momentul cand am pasit in sala de sport a universitatii unde se desfasurau antrenamentele de karate, am simtit o emotie profunda care m-a marcat ca si copil fiind. Simtem cum intreg trupul imi vibreaza si o bucurie imensa ma invadase.

Gasisem “acel ceva” dupa care ravnisem atat de mult: sportul perfect!

Iubeam fiecare zi si asteptam cu nerabdare ora antrenamentului.

Nimic nu mi se parea mai important decat sa fiu acolo, in acea sala puternic luminata, cu parchet proaspat vopsit, in randurile unei formatii bine organizate, cot la cot cu centuri colorate, in fata unui antrenor inalt, blond, cu un chip placut si foarte devotat muncii sale…Il admiram mult, imi era frica sa-l privesc in ochi si mereu imi indreptam privirea spre centura sa neagra, rupta in dreptul nodului si pecetluita cu amprenta timpului trecut…si mi se parea atat de veche si atat de importanta!

Aveam un vis inca din primile zile: sa ajung sa am mult ravnita centura neagra, sa ma aflu in capatul formatiei si sa dau acel salut impunator, sa fiu Sempai (ajutorul senseiului)